luni, 29 noiembrie 2010

Ascunde-ma ...



Gandurile-mi umbla desculte prin dorintele mele,
in cautarea unor raspunsuri ...
Caut zilele cu soare , pentru a usca pielea uda din visele pierdute ...
Caut caldura ce-mi mangaie sufletul si-mi lumineaza iubirea pentru Tine ...

Am intalnit un suflet dupa zile intregi de cautare ,
Dar pentru astfel de cautari nu exista timp ,
Simteam ca intr-o zi ne vom intalni .
Vazandu-te, simtindu-te ... te-am recunoscut ...
Te-am regasit... !?!
Te-am mai cunoscut in alta viata
si dialogul dintre noi nu se terminase ... !?!

Peretii si-au pierdut acea culoare gri ,
A incetat sa mai fie frig in intuneric
si cerul a prins din nou culorile seninului ...

In ochi reflecta lumina stelelor , oprind fluida apatie ...

Prind aripi iar , plutind usor,
ma sprijin pe o floarea cei deschisa catre soare ,
in adancul inimii mele ,
aducand mangaieri calde in sufletul meu...

Cautand in secretele si slabiciunile mele ...
privirea ta ma deseneaza,imi modeleaza pana si respiratia ...
Zambesc felului in care ma ridici , eu o simpla umbra ...
prin tine am invatat sa zbor ....

Ascunde-ma in visele tale si lasa-ma sa respir prin tine ...
Ascunde-ma in privirea ta calda si sincera ... ce imi da siguranta ...
Ascunde-ma si acopera-mi tristetea cu iubirea ta ...
deseneaza curcubeul in intunericul ce-l gasesti in mine ,
si da-mi lumini de fericire ...



vineri, 26 noiembrie 2010

Sufletel si sufletica



Am citit de multe ori povestea "Sufletel si sufletica " , o poveste deosebit de frumoasa ce scoate in evidenta faptul ca exista suflete pereche care mai devreme sau mai tarziu se vor regasi ...
Am visat si am cautat mereu acel suflet si in fiece persoana pe care am iubit-o am cautat sa imi regasesc sufletul pereche de aceea imi place sa dezmierd prin cuvantul "sufletel"

Sufletel si sufletica

sursa (http://www.cafeneaua.com/nodes/show/7190/sufle%C5%A3el-%C5%9Fi-sufle%C5%A3ica/1
)
Într-una din zilele fără nume şi fără ore din Cer...D-zeu deschise palma şi zâmbi. În palma Lui stăteau două sufleţele mici şi plăpânde...care se priveau şi chicoteau fericite:
-Uite...înăuntrul meu dacă strigi...numa pe tine te auzi! spuse Sufeţelul în privirea căruia străluceau toate constelaţiile fericirii ascunse după petalele unui trandafir mereu în rouă.
-Hihi...da...şi tu dacă intri înăuntrul meu vei vedea că eşti peste tot, spuse Sufleţica.
-Off, oftă D-zeu şi scăpă o lacrimă peste cele două suflete jucăuşe, iar măna lui începu să tremure încet.
-De ce plângi? întrebară sufleţelele abia abţinându-se să nu plângă şi ele.
-Pentru că aţi crescut prea repede...timpul deşi aici nu are cu ce să fie măsurat...a trecut dragii mei.., iar voi trebuie să plecaţi să învăţaţi să simţiţi şi să daţi mai departe, iar D-zeu îi mângâie încet...în timp ce ei începură să râdă gâdilindu-se.
Apoi, brusc Sufleţica începu să plângă.
-Ce este draga mea, întrebă D-zeu?
-Nu vreau să plec...dacă plec ce se întâmplă cu Sufleţel? Nu vreau să mă despart de el niciodată...în el am toate ecourile mele...toate răsetele şi toate cuvintele. Cum am să ştiu să mi le găsesc din nou...cum am să-l găsesc pe Sufleţel acolo? Lumea e mare şi rea şi poate nu îl voi găsi niciodată...
Atunci Sufleţel scoase un ţipăt...primul ţipăt auzit vreodată în Cer, iar D-zeu se întristă pentru prima dată. Încercă să-l aline, să îl mângâie, să îl facă să zâmbească, dar Sufleţel era trist, speriat şi înţepenit...apoi dintr-o dată începu să plângă în hohote...:
-Nu mă trimite te rog în lume...fără Sufleţica mea nu voi ştii să învăţ nimic bine...nici durerea, nici fericirea, nici nu voi ştii să fiu un suflet bun...voi rătăci mereu până am să mă întorc la Tine să pot fi din nou cu Sufleţica mea.
D-zeu se cutremură şi îl cicăli:
-Sufleţel...viaţa trebuie să o apreciezi şi când nu îţi găsesţi calea, din durere trebuie să ştii să cerni lacrimile şi să faci din ele cele mai frumoase gânduri de întelepciune. Din înţelepciune trebuie să dai apoi celor din jur şi poate aşa vei învăţa să fii bun chiar dacă Sufleţica nu este lângă tine.
-Dar nu e corect...nu e corect...se revoltă Sufleţica!...şi venele ei prin care curgea toată fiinţa ei se încordară într-un geamăt...ca şi când Cerul ar fi stors toţi norii de ploaie..., iar Îngerul Curcubeu şi-ar fi pierdut culorile.
-Sufleţica...tună D-zeu revoltat pentru prima oară..., dar văzu că ea nu se sperie deloc....! Sufleţică dragă...ce nu e corect în ceea ce fac EU?
Lacrimile ei se prelingeau în minuscule bobiţe de nisip..., iar ea le culegea...toate...boabă cu boabă...şi tot plângea...mai mult, mai mult..., iar D-zeu mirat o întrebă:
-Ce faci acolo Sufleţică?
-Plâng în amintiri şi le culeg...le strâng în boabe de nisip...şi le înghit apoi pe toate...aşa voi ştii să îmi amintesc într-o zi de Sufleţel...îl voi ştii recunoaşte...dacă eu ca şi om nu voi ştii...eu ca şi Sufleţica îl voi recunoaşte...nu se poate să nu fie aşa..continuă ea plângând tot mai multe amintiri.
Sufleţel o tot mângâia şi o ajuta să culeagă amintirile...una...două...zece...o sută...o mie...un milion de eoni..., iar D-zeu le spuse că trebuie să se pregătească.
Atunci Sufleţica îi spuse:
-Ştii ce nu e corect Doamne Doamne?...Că ne-ai născut împreună şi ne trimiţi separat...că ne-ai lăsat să ne cunoaştem şi ne plângi în două lacrimi...că îmi rupi în fărâme de eoni ecoul pe care numa el ştia să îl facă să rămână înăuntru...!
-Off...dragii mei..., dar trebuie să fac asta, altfel nu ar fi bine...trebuie să învăţaţi să fiţi oameni...şi trebuie să vă faceţi mari...ca să pot plânge cât mai mulţi Sufleţei şi Sufleţici, răspunse D-zeu trist şi fericit săruntându-i pentru ultima oară.
-Sufleţellllllllll !!!....se pierdu în infinit strigătul disperat al Sufleţicii.
-Sufleţicooooooooo !!!....îi urmă ecoul disperat al lui Sufleţel, dar strigătele nu le mai putură auzi.
Timpul trecu, iar D-zeu plânse Sufleţei şi Sufleţici într-una, însă în serile Sale de odihnă...lua două suflete adormite pe pălmile Sale şi le şoptea câte un cântec de adormit..., îi săruta şi îi aşeza înapoi. Erau şi probabil vor rămâne mereu preferaţii Lui..cei doi Sufleţel şi Sufleţica...primii care au făcut Cerul să plângă.
Într-o zi însă...pe când D-zeu avea ceva urgent de făcut...Sf. Petru..veni ţipând:
-Doamneeeee! Doamneee!
-Da Petru..., dar ce strigi aşa de o să trezeşti şi Răul pe care de abia l-am adormit?!
-Doamne...priveşte rogu-te jos...pe Pământ!..., iar ochii lui Petru sticleau de lacrimi şi fericire.
D-zeu mormăi..:
-Ce o fi cu Petru...că de când a plecat Sufleţica nu a mai zâmbit aşa niciodată!...
Să nu uit...Sf. Petru este preferatul Sufleţicii, el a fost dintotdeauna sfântul ei preferat...la el stătea în poală şi asculta poveşti şi învăţa să fie războinică şi să nu cedeze oricât de grea ar fi căderea, iar Petru...se topea tot când era vorba de ea.
D-zeu atunci îi zicea mereu zâmbind:
-Off Petre că parcă te-a topit precum o bucăţică de unt.
D-zeu privi pe Pământ cu nerăbdare...şi atunci Cerul începu să se cutremure...Îngerii uitară pentru o clipă să mai zburde...Îngerul Curcubeu uită că are culori...Norii se strânseră toţi unul în braţele celuilat...Heruvimii se ascunseră după Bolta Cerească...singurul Îngerul Iubirii stătea şi privea bucurându-se ca un copil mic.
D-zeu oftase pentru prima dată în lunga Sa Eternitate...oftase pentru că doi tineri îşi ciocniră pentru prima dată...imposibil, eroic, trist...sufletele...şi...se recunoscură:
-Sufleţico dragă...chiar tu eşti, iar lacrimile lui începură să curgă, în timp ce mâna îi mângâia chipul ei fără încetare...îi era teamă să nu dispară iarăşi...! Offf Sufleţica mea...chiar tu eşti...mi te-am imaginat de multe ori...te-am simţit...am ştiut că plângi şi mă strigi...pentru că am simţit boabele de amintiri...şi mă răscolea dorul de...tine...draga mea!
Iar ea...îl privea mută...mută de drag şi emoţie...de lacrimi şi fericire...ochii i se scăldau pe faţa lui...vai cât de frumos era Sufleţel al ei...şi era el...!!!
-Sufleţel...oohh...Sufleţel!
Mâna ei îi atinse chipul scăldat în lacrimi...şi sufletul scoase iarăşi ţipătul care stoarse norii de lacrimi...ploua iară...iar ei ştiau că D-zeu plângea pentru ei...a plâns când i-a creat...a plâns când i-a trimis...şi a oftat plângând acuma când ei s-au regăsit.
Se priveau plângând şi râzând...se sărutau şi se mângâiua cu dor...vroiau să recupereze tot timpul ce le-a fost furat..., iar ochii lor se umpleau unul de altul ca şi când să umple din nou clepsidra de amintiri...ca să se poată regăsi mereu...mereu...oricâte uragane ar fi...oricâte ploi sau vreme bună.
Ştiau că orice le-a rezervat viaţa şi soarta...orice le va rezerva...ei nu se vor mai pierde...erau Sufleţel şi Sufleţica...cei născuţi împreună.

joi, 25 noiembrie 2010

Lumea din spatele oglinzii



Sunt inca aici si scriu despre tine ...despre tine, cel ce ai ales tacerea ...
si cu putinele cuvinte nerostite m-ai asezat intr-un colt asa cum lasi lucrurile uzate, ce nu au contat. De multe ori ma gandesc la emotiile ce impreuna le-am trait si ma intreb cum sa fi uitat tot ceea ce a fost ... Dar poate acum, vei trai linistit si sper ca va fi cineva langa tine asa cum iti doresti, sa te iubeasca la fel cum eu te-am iubit... Nu te pot ajuta, dar te pot asculta, pot sterge momentele de regret, atunci cand iti vei da seama cat de mult te-am iubit, poate doar atunci inima ta va intelege, cat de dureroase si nedrepte au fost tacerile tale, taceri pe care sufletul le plange in fiecare zi .
Nu mi-a ramas decat sa ma bucur cand prin felul meu " alandala" pot face pe cineva sa zambeasca sau cum s-a intamplat, sa fiu parte dintr-un vis realizat... sa simt fericirea unui suflet ca si cum as fi trait implinirea propriului meu vis ...

Povestea unui suflet de femeie

Traia o viata ce dorea sa nu fie a ei ... scaldata in lacrimi, dezamagiri, singuratate in doi , esecuri si multe complexe ... In una din zile a fugit prin lumea plina de fum , in agonie , fara sa stie spre ce se indreapta ... dar fara sa se uite in urma ei ...sperand la o viata mai buna ... Marea a atras-o dintotdeauna ...astfel ca a poposit la malul ei ... fara un scop, fara un plan , se lasa purtata de valurile vietii ...averea ei era speranta ce printre lacrimi o striga ... Isi creease o imagine si incerca sa ii dea contur cu visele ei ...asa cum ar fi vrut sa-i fie viata ...asa cum spera ca va fi ... cu dorintele si sperantele ce le avea mereu ascunse in sufletul ei .. Realitatea nu dorea sa o auda, pentru a nu-i tulbura linistea intunericului in care zacea ... Isi dorea decat sa nu mai simta nimic , sa nu stie nimic , sa nu mai auda nimic si sa se confunde in uitare ... Se lasa purtata de vise , simtindu-se oarecum in siguranta ... o legana usor , ca intr-o barca , purtand-o spre un port care-i oferea siguranta ...
Traia intre vis si realitate ...innotand mereu prin valurile viselor... ca sa ii fie calauza prin valurile vietii , chiar daca stia ca barca ce a ales-o este gresita...

Isi amintea mereu suferintele prin care a trecut si doar el, Visul o mai salva di abisul vietii pe care o traia ... Zambea mereu si ochii ii radeau de bucurie ... desi stia , atunci cand se va trezi , totul va disparea ... dar nu mai avea notiunea timpului ... nu mai putea gandi logic... era prea visatoare , incerca sa lupte, dar in cele din urma renunta , alunecand din nou in visare ...
A adormit din nou cu toate temerile ei, cu toate bucuriile, cu el, Visul si s-a mai prefacut inca o data ca nu ii pasa de realitatea in care traia
A alergat ghidandu-se dupa tipat si a ajuns la capatul nimicului! De cealalta parte se afla ingerul ei...visul ei...speranta ei... si sufletul i-a fost invaluit de caldura . a inceput sa planga in hohote, in timp ce de pe malul celalat auzeam cea mai calda voce rostita vreodata.
L-a dus in locul ei de suflet, i-a aratat micul ei secret, l-a lasat sa-i descopere lumea…Au ras si au plans impreuna, a tinut-o de mana cand îi era frica si a tinut-o in brate cand avea nevoie….
"Am nevoie de tine, nu pot sa-ti explic de ce, dar stiu ca am nevoie de tine."… mai existi oare?
Toate s-au petrecut intr-un singur loc…era o camaruta mica dar care a strans atatea amintiri frumoase. Zilnic adormea gandindu-se la ce a fost, cum a fost si cu ochii tristi descoperea ca nu mai este si nu va mai fi vreodata. Renunta pentru ca din nefericire, toate visele frumoase au un sfarsit si iata, ca acum inima ei poate sa renunte , caci a fost contaminata de lumea asta in care lucrurile cele mai de pret pier ...
.......................................................

În tacere am vrut sa asculti ceea ce as fi vrut sa iti spun ...

Valurile înalte m-au facut sa îmi dau seama cât de suparat erai ..

Mult timp te-am ascultat fara sa spun nimic ...
si sufletul meu agitat nu a stiut sa te calmeze ...

Am lasat sa te eliberezi de toata furia ,

pentru ca de multe ori si eu ma simt ca fiind într-o colivie ...

Te-am lasat sa îti gasesti linistea ...
............................................................
Gandurile-mi umbla inca desculte prin dorintele mele,

in cautarea unor raspunsuri ...

Cautand zilele cu soare , pentru a usca pielea uda de vise pierdute ...

Cautand caldura ce-mi mangaia sufletul si-mi lumina iubirea ...

As vrea sa fiu eu insami ...pentru a intelege acea parte din mine

ce nu este a mea ...ci a ta...

............................................................
Trece prea repede timpul, timpul meu , vreau sa-l opresc intr-un fel ,
am nevoie de timp pentru a umple acel loc din care tu lipsesti ...
Ridic privirea invadand intunericul ... ma tem, inchid ochii ...
dupa un timp ii deschid din nou si vad totul in lumina ...
Vantul se joaca cu mine ... trece prin parul meu

Imi mangaie chipul , imi atinge buzele,
ahhh... ador senzatia ce mi-o da...
Inchid ochii... cand vantul ma atinge din nou , simt respiratia ta ...
Mainile tale !?! un fior rece pe trupul meu ...
Un parfum de pasiune si dorinta de tine ...
Privirea ta, imi mangaie sufletul

Sarutul tau , imi incalzeste inima


Imi ajungea sa te simt langa mine pentru a imbratisa viata ...


Închisa în spatiul meu de singuratate , ma scufund în mii de gânduri ...
Un gând ma tulbura de mult timp...din nou ridic privirea spre cer , cautând în profunzimea lui ...misterul ...
Sunt în cautarea aceluiasi raspuns ce doar tu mi-l poti da ...
Unde esti ?... ce faci ? ... ma vezi ?... esti aici cu mine ? ... ma ajuti sa ma ridic ?... îmi îndrumi pasii ?...
Privesc spre cer si stiu ca voi fi iubita mereu de îngerul meu.
Cu cât iubirea mea creste el respira prospetimea sentimentelor mele si stie ca m-am îndragostit de el ...
Voi sta si voi astepta
ca îngerul sa-mi priveasca destinul... El cunoaste locul unde vom merge când vom fi batrâni, cu parul grizonat . Este timpul sa ma opresc în tacere mea pentru a retrai momentele unice din viata mea .. O lacrima îmi cade pe obraz mereu in timp de noapte asteptând parca sa o stearga cineva cu mângâieri suave ...
Nostalgia este prea mare si nu reusesc sa ma lupt cu ea ...
ma pierd în amintiri si ochii mei te cauta prin lumea ce o privesc ... Iubirea traieste chiar si în cele mai adânci taceri ale mele ... Nu pot uita nimic din tot ce-a fost ... si simt cum si tu mângâi fiecare amintire ... Un parfum de gânduri atinge simturile mele , le simt mirosul însotite de notele calde ale unei melodii ... Un parfum ce îl voi purta cu mine mereu ...
Mi-ai daruit muntele eu iti daruiesc marea ...
Imagineaza-ti o plimbare la apus de soare pe malul marii

Ne oprim , ne asezam pe nisip
pentru a admira frumusetea valurilor, al soarelui in apusul sau ...
......................................................................

Ca un nomad, calatorind mereu prin lume ,
am lasat marii, cerului, vantului, pamantului si intregului univers gandurile mele, sa iti spuna ceea ce simt si ceea ce doresc ...
ce imi doresc ?...acel suflet cu care ma pot identifica ...
Sa stie si el ce inseamna sa fii doar un calator al acestei lumi ... Sa stie ce-i pasiunea in a descoperi misterele lumii in colturile cele mai indepartate... Sa imi insoteasca pasii, in lungile mele drumuri in jurul lumii... Sa calatorim cu anotimpurile ... In rima vietii mele, cea care imi da putere. Sa mergem mai departe, sa uitam de durere.




duminică, 14 noiembrie 2010

Pentru prieteni !


Am citit tot ceea ce ati scris printre lacrimi, multumind din suflet pentru fiecare cuvant, gand ce l-am gasit pe YouTube, pe site, pe messengger sau mail,
cuvinte ce ma tulbura dar in acelasi timp ma linistesc, cerandu-mi in aceeasi masura iertare ca nu am raspuns comentariilor . ...Majoritatea stiu motivul absentei mele, le-am simtit ingrijorarea la fel de intens ca sprijinul acordat... insa nimeni nu poate stii cu adevarat ce spun ochii mei acum, oare va sti cineva sa citeasca intr-o zi ceea ce spun ei? Mi-e frica sa raspund la aceasta intrebare ...ridic privirea spre cer si il ascult, dorindu-mi sa-mi sopteasca , dorind sa imi dea ceea ce mi-a luat prea devreme, dorind sa fiu acasa pentru a putea aprinde o lumanare la mormant... Singuratatea de multe ori ma face sa simt lipsa a tot ceea ce imi doresc si unele goluri din suflet ce nu se vor umple niciodata. De multe ori lacrimile imi par a fi firicele de nisip pierdute in vant, le simt atingerea, dar nu reusesc sa le adun ...iar incercand sa le sterg nu fac decat sa adancesc cicatricele lasate in suflet ... de multe ori ma pierd in imensul desert de vise, calatoresc in necunoscut spre misterioase destinatii, departe de fereastra casei de la care privesc, pentru a-mi potoli dorul, setea de frumos, astfel incat din nimic, sufletul sa-mi fie inundat de iubire... Ma pierd in o mie de vieti pentru a gasi realitatea fiecarui vis , pentru a intalni bucuria unui secret ascuns in ochi necunoscuti. Intalnind noi chipuri , ochi nevazuti in care sa ma privesc, incercand sa ma regasesc. Seara, inainte de a stinge lumina reflectez asupra inutilitatii mele, este atat de clara , o vad bine definita in formele, in culorile sale si in ciuda confortului pe care mi-l poate aduce suflete dragi, nu pot sa nu simt lipsa fiintei ce mi-a dat viata ...adorm plangand si ma trezesc la fel, in aceasta perioada, mai mult ca oricand dar asa cum am mai spus unei persoane dragi, asa cum i-am promis mamei mele, zambetul am sa-l port in fiecare zi, indiferent de amaraciunea lacrimilor mele, pentru ca asa este viata, dulce si amara , cu bucurii, tristeti, esecuri si reusite (nu sunt cea mai norocoasa persoana , dar asta nu ma face sa nu fiu optimista, cred ca zodia este de vina, de aceea probabil sunt si atat de incapatanata, uneori, recunosc nu e bine , insa ma ajuta sa imi impun prioritatile ... Dumnezeu ne stie fiecare gand si fiecare fapta , stie adevarul, mai ales ne da putere de a trece peste obstacolele vietii si cu fiecare fapta buna mai dobandim putin din puterea ce o trimite spre noi, acea putere pe care unii o confunda cu, norocul, soarta sau destin, dar de fapt, ea este IUBIREA DE OAMENI.
Sunt zile cand nu scriu deloc , zile in care se intampla tot felul de lucururi ... suisuri si coborasuri... si coborasuri. Din pacate aceste zile, am fost cu moralul la pamant ... nimic nu este bine ...dar asa este facuta viata, cu momente frumoase si altele mai putin frumoase ... Azi- noapte am visat-o pe mama mea, I-am simtit imbratisarea , i-am spus cat de mult o iubesc ...si cate as fi vrut sa ii mai spun... Acel vis parea atat de adevarat si nu imi doream sa se termine ... Dimineata cand m-am trezit am vrut sa merg la ea...uitand unde ma aflu, am mers sa cumpar trandafiri albi, florile ei preferate ...am iesit din florarie si am realizat ca nu am cum sa ajung la mormantul ei... m-am abtinut sa nu plang pe strada , mi-am fixat privirea spre cer mangaind fiecare trandafir , apoi am mers la biserica si le-am asezat la icoana Maicii Domnului ... Imi lipsesti mama, te respir in amintiri ce se cuibaresc in minte in timp ce privesc spre cer si îmi dau seama cat de departe esti ... Rasfoiesc paginile trecutului si-ti vad privirea calda, rasete si strigate de bucurie in timp ce incerci sa ma prinzi in brate ... Imbratisarea ta este atat de primitoare ... iti prind obrajii cu manutele mele mici si ma apropii de chipul tau
pentru a mirosi parfumul tau inconfundabil ...
As da orice pentru a ta mangaiere... Pentru tine voi purta zambetul copilului ce am fost odata !

joi, 4 noiembrie 2010

Dansul iubirii



Voi fi aici, in lumea ta
si te voi privi dansand
dincolo de spatiu si de timp ,
dansul magic al iubirii.

Iti voi mangaia parul

lasandu-l delicat sa alunece

printre degetele mele,

ca si cum ar fi din matase pura,

Iti voi cauta buzele - petale de trandafiri,
savurandu-le incet,
descoperind frumusetea,
delicatetea,
corpului tau
plin de viata si de lumina.

Voi indeparta acel voal de tristete

si melancolie din ochii tai.
Te voi strange la pieptul meu,
intr-un dans lent,
Un pas tu, un pas eu, un pas noi ,

dansand impreuna emotia iubirii !




marți, 2 noiembrie 2010

As vrea ...@


Imi place deosebit de mult aceasta poezie, gasita pe net, undeva, candva...
Nu mai stiam unde am citit-o, dar astazi am descoperit autorul, desi e doar un pseudonim
"arti"
Pe aceasta cale, tin sa o felicit pentru superbele versuri, emotionante, este prea putin spus, astfel ca am incercat vocal, prin imagini si in compania unei melodii , zic eu , adecvate, sa transmit emotia acestor versuri minunate :) in felul meu " alandala "

"As vrea in lumea ta sa fiu
un colt de rai..acel vis viu,
as vrea sa ma gasesc in ochii tai,
ziua si noapte, sa traiesc in ei
as vrea sa ma adanc in gandul tau,
sa ma rodesti in fiecare clipa si mereu
as vrea sa ma arunc sa zbor
la tine in vise sa trezesc amor..
as vrea sa cad pe buze in dor uscate
sa te topesc cu mii de soapte..
as vrea sa plang de fericire,
in mana ta ce-a alina gingasie
as vrea sa cant in ploaie nebuneste!
iar tu sa stingi dorinta ce ma copleseste
as vrea sa fiu o raza in rasarit de zori,
iar tu un soare fara nori
si sa sadim in noi adanci fiori
as vrea sa fiu in cer, seninul!
sa te implinesc, s-atingi sublumul..
as vrea sa ma primesti in suflet
si eu.. eu sa te port in cuget..
as vrea sa fiu un ghiocel in primavara
si luna cea blajina in fiecare seara
as vrea sa curg in tine..cum apa din izvor
sa murmur, fara de sfarsit de dor..
in lumea ta
in visul tau
in ochii tai
pe buze
sa plang
sa ingan fiori
sa te implinesc felin
sa curg
in dragoste sublim!

luni, 1 noiembrie 2010

Copilaria, un basm fara sfarsit



"Copilaria este un taram magic.

Nu stim cand si unde incepe si nu stim cand si unde se termina . Ne trezim doar ca numai suntem copii, ca am iesit din copilarie, uneori fara sa o fi trait pe deplin...
Copilaria este o lume fermecata , duioasa, dulce, lina, in care orice se poate intampla. Orice !!! Este varsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu si de toate tainele existentei . Ne putem intalni oricand cu balaurul cu sapte capete, cu zgripturoaica cea haina, putem fi vrajitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii si sa credem cu tarie ca am fost acolo cu adevarat...
Copilaria este singurul moment al vietii in care traim totul la maxima intensitate. In care plangem si radem in aceeasi zi, in care ne suparam si iertam dupa cateva momente, in care suntem singuri si totodata cu toata lumea .
Apoi, pe masura ce trec anii, pe masura ce ne maturizam, nebunia si exuberanta copilariei dispar. Devenim mai seriosi, zambim mai putin, nu ne mai bucuram de orice nimic care ni se ofera, avem gusturi, pretentii rafinate...
Nu mai credem in magie, Nu mai credem in Mos Craciun si in sacul sau plin cu jucarii... Nu mai credem ca mama si tata sunt cei mai extraordinari parinti din lumea aceasta... Nu mai iubim cu detasare si pasiune, nu mai rosim atunci cand gresim, nu mai chiuim de bucurie atunci cand cineva ne indeplineste dorinta mult asteptata.
Cand incepe si cand se termina copilaria ???
Nu stim . Stim doar ca, la un moment dat ne este rusine sa ne mai comportam ca niste copii... Avem pretentia si dorim sa fim tratati ca adulti.
Ca persoane pe deplin responsabile, mature.

Pierdem jocul, pierdem libertatea
si pierdem nemarginirea.
Ar trebui ca macar in suflete
sa ramanem vesnic niste copii.
Vom ajunge la o varsta la care vom dori sa aruncam peste umar un pumn de sperante, pentru a inflori sub mangaierea zanelor cu trup de margean si a piticilor cu barbi de clestar, spre a le putea vorbi nepotilor nostri despre o copilarie cum n-a mai fost : "Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea este singura vesela si nevinovata .
Si drept vorbind, acesta-i adevarul !!!"