sâmbătă, 11 iunie 2011

Prin urmare, ramane doar poezia din noi?!




Inima si-a impreunat degetele peste sufletul modest acoperit!
Departe de tine nu poate sa traiasca si doar o lumina palida
ii mai tine companie in noapte ...Singuratatea...
Singuratatea arsa, exasperata de sete,
fumul isi indreapta spre ultimul apus...
zambeste indrazneata celor ce-o privesc
in semn ca va iesi din nou victorioasa...
...incearca sa desparta soarele de luna,
stelele ar vrea sa le desprinda de pe cer ...
Si rade ...
de ranile invizibile din sufletele bune
de care, inca lumea este plina.
Saracele priviri... umile,
cer doar ceva in care sa mai spere
si speriate alearga spre farmecul unui cuvant dintr-un poem.
Alearga sa atinga gandurile ce se opresc pe ridul fruntii,
ce apare atunci cand spun :
"Da-mi, Doamne rabdare !.."
obosite fiind de atata suferinta.
Si-atunci, doar Poezia
Singura companie in care se incred ,
afla adevarul sentimentelor ascunse,
atunci cand degetele dornice se-alinta.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Şi cât de frumoasă e poezia din cei ce îi simt versul , fără să-i stabilească întâi demersul ! Te iubesc , C.M ! NOAPTE BUNĂ , ORIUNDE AI FI !

Alina@ spunea...

Cuvintele scrise intr-un vers, sunt sentimentele ce le purtam in suflet, ele ramane si sunt cele mai frumoase "lucruri" ce le putem lasa ca marturie a iubirii!
Duminica linistita si placuta, alaturi de cei dragi sufletului tau, M.M.

Alina@ spunea...

Uffaaa... ele raman ... se putea copilul alandala sa nu greseasca ? :|