vineri, 23 septembrie 2011

Gand purtat de vant


O pulbere alba acoperea soarele in dimineata aceasta, semn ca toamna si-a intrat in drepturi.  Mii de frunze in caderea lor sunt purtate de vant prin negura cetii,  fara sa stie incotro le indreapta. Pamantul le va inghiti, sufocandu-le incet sub bocetul indurerat de moarte.
Din departare se aude cantecul apei ce-a prins gustul si culoarea toamnei, ruginie.
Nu stiu din ce sunt facute aromele toamnei . Nu stiu daca sunt facute din aripile ingerilor abandonati  ce se agita pentru a da cerului lumina  sau din  a celora ce incearca sa supravietuiasca  amestecandu-se intr-o mecanica simfonie stiind ca metalul rece creaza senzatii puternice si poate face sufletul sa vibreze .  Nu stiu...
Intuind totul sau nimic, parfumul toamnei  ma leagana usor ca cenusa de lemn arsa de mult timp ce-si cauta caldura...  ziua se scurge usor si tot nu stiu de unde vine aroma toamnei ...
In timp ce adun recolta zilei ce a trecut, in speranta ca-mi va spune ceva, in camera incalzita de soarele tomnatic se adancesc umbrele din viata de zi cu zi si imaginatia mea respira un sens al trecutului ... ma regasesc copila cu temerile ce le-am avut , in dialogurile tacute cu ursuletii de plus, cautand siguranta in mainile tatalui pe strazile aglomerate, fara culoare si confuze . Ma regasesc in bratele mamei ce ma asteapta bucuroasa in pragul casei ... Lumina amintirilor si intunericul  prezent ma poarta in vartejul sentimentelor... vad astfel zambetul mamei, preocuparile tatalui, povestea bunicii, autoritatea bunicului, multe alte chipuri si multe alte zambete .
Intunericul ce se lasa in camera  ma indreapta usor spre antice simtiri, tinand in palme zambete ce nu le-am oferit atunci cand a trebuit sau nu am mai avut cum sa le ofer ...  indrept privirea spre cerul acoperit de nori si simt fiorii unei nopti de toamna , fara stele ...
Singuratatea ma sufoca,  ii resping bratele taioase... nu o vrea nici ca prietena si nici ca dusman. 
De ce primesc raspunsuri tacute la rugaciunile mele!? Nu vreau decat sa fiu aparata de razele toride si de iluziile violente, vreau sa traiesc, vreau sa respir, vreau sa visez.
Astept schimbarea anotimpurilor, cand culorile se transforma, cand seninul de cer apare dintre norii negri, cand ploaia renaste pamantul , cand soarele , luna si stelele nu vor mai fi doar obiecte pentru istoria lumii ci vor straluci din nou cu un dram de mister.
Astept zambetul deschis al sezonului verde, al bucuriei de viata, ratacita fiind ca frunza prin vantul de toamna.

joi, 22 septembrie 2011

Ramas bun...


Ramas bun, dragul meu batran cu chipul obosit,
dar cu zambetul mereu constant.
Am fost prezenta astazi pe ultimul tau drum,
alaturi de cei apropiati tie, veniti de departe
si ti-am mangaiat chipul cu o rugaciune,
multumindu-ti pentru zambetul ce mi l-ai daruit
cu multi ani in urma,
cand mi-ai spus cu seninatatea chipului tau
ca fiecare are valoare prin ceea ce poarta cu el .
Ai lasat putinele lucruri materiale
la mila celor ce vor ramane in urma ta,
convins fiind ca le vor imparti intre ei cu raceala,
fara sa tina cont de dorintele tale
si se vor pierde fara sa se stie de unde provin.
Emotiile mici, dar cele mai importante nu se vor pierde,
ele vor fi mereu pe chipul senin
si-n zambetul celor ce te-au cunoscut cu adevarat!
Ramas bun dragul meu batran cu zambet de copil .

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Oameni si suflete


O viata nu ne ajunge sa cunoastem universul pentru ca noi suntem un intreg univers de descoperit, de povestit, cel putin o parte din ceea ce cunoastem ... dar restul ?
Misterul ce ne invaluie, ce speram sa il aflam pentru a fi multumiti,
pentru a ne hrani sufletul .... ?
 Sufletul cu o mie de dorinte impletind mintea pentru a trai intens pentru a depasi infinitul,
pentru a iubi mai mult decat viata insasi...
Oamenii, lasa urme atunci cand ii intalnim...
semne adanci , uneori invizibile sau abia perceptibile intr-o privire...
Intalniri ce ne marchiaza pentru totdeauna , lasand urme de nesters... altele care trec, lasand urme  ce se pierd in indiferenta .
Altele care ne sustin , care ne raman in suflet  ca undele marii  sau luminite de stele , contururi determinate pe care le putem simti  cum mangaie cu degetele  amantindu-ne cand au fost trasate .
Alte intalniri sunt fara inteles curgand prin minte, fugind , lasand un gol in suflet .
Tu, esti in sufletul meu dinainte de a te intalni si vei fi mereu parte din sufletul meu pana ce lumea se va sfarsi.
Asa cum norii ascunde soarele, zapada ascunde o floare, marea ascunde o lacrima... eu te ascund in sufletul meu.
Nimic nu va putea sa distruga ceea ce simt, pentru ca nu voi permite nimanui sa patrunda in sufletul meu.
Sunt povesti ce nu se nasc din adevar, dar tu nu stii...
convins fiind ca aceasta este o panza pe care pictezi si folosesti toate culorile din inima  ca totul sa prinda viata, dar intr-o zi realizezi  ca nu exista nici o panza si te gandesti ca s-au terminat  sau ti-au expirat propriile culori si vezi doar gri in jurul tau.
Stand pe podea, cu ochii la nimic, privesti camera goala si crezi ca totul este o iluzie, dar culorile sunt inca acolo gata pentru a le aplica pe panza.
Cand vei vedea nascandu-se o poveste adevarata, vei inmuia varful inimii in tempera
si in final pictura revine la viata. 

joi, 8 septembrie 2011

Aş vrea să mă vindec



Aş vrea
Să mă vindec de tine
Cu acel tratament
Pe care tu-l ascundeai mereu
Sub privirea ca un răsărit,
În spatele unui râs de clopoţei-mărgăritar,
Şi mereu printre
Vorbele care m-aruncau
În valurile unei iubiri
Care m-ar fi înecat cu a lor îmbrăţişare
Numai să rămân în ea
Pentru totdeauna.
Aş vrea să mă vindec
Când, atâtea alte boli
Aşteaptă să-mi ia trupul...
Chiar crezi că ele nu-l iubesc ?
Poate chiar mai mult!

Uită teorile naturiste,
Homeopatia
Şi încearcă doze mai mari de iubire,
Chiar terapie de şoc,
Pe mine, care am ajuns
Cel mai mare laborator al tău de cercetare
Iar gândurile mele,
Cei mai ascultători cobai
pe care i-ai avut
vreodată....
( Din volumul de poezii Alina-mi Dor,
Autor: Mihai Dor.)