sâmbătă, 29 octombrie 2011

Pasii viselor pierdute



Toata energia mi-am irosit-o cautandu-te, suflet pereche .
Minutele ma asteptau prin fraze,  norii plangeau cu orele,
treceau zile pe langa mine in Rai.
Ingerii ma cunosteau drept un zambet de copil ingropat in lacrimi .
Aveam un vis ...
L-am pierdut la capatul lumii odata cu sperantele scaldate in parfumul unui val.
Aveam un suflet, dar s-a ratacit.
Ma luptam cu anii pe carare cand alergam umbre si le intrebam de tine .
Nu te vazuse nimeni .
Mi-am aruncat privirea in inima si te-am gasit, suflet pereche,
printre pasii viselor pierdute .

Mi-a ramas glasul tau ce picura in secunde .
Sufletul meu danseaza acum alaturi de sufletul tau
 Valsul viselor pierdute.

3 comentarii:

Bobby spunea...

Foarte frumos spus....ma intreb oare cum se poate ca intr-un suflet de om sa existe atata iubire, afectiune si frumusete...? Cred ca doar la tine am vazut toate acestea si blogul tau e dovada. Sa fi iubita !

minawetp spunea...

Ganduri frumoase, muzică minunată.
Sunt încântat pentru a rula blog-ul dvs..
Simţiţi-vă liber să vă

http://minawetp2.bloog.pl

Mina Wetp
de polonezi

Karina spunea...

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/12/maxim-vasiliu-plugusorul.html

Urare
Nichita Stanescu

Clopotele norilor,
cu ding-danguri de ninsoare,
la-nceputul orelor,
iată-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbă,
un cuvânt rămâne-n urmă,
însă prea frumoasa limbă
niciodată nu se curmă,
ci azvârle înainte
noi urări, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înălțime:
Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare:
fie aerul curat
plin de păsări liniștite,
niciodată sfâșiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vă fie apa,
verde pururea pământul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rău înnămolindu-l;
pasul zvelt și luna albă,
gestul mâinii prietenos,
niciodată steaua slabă
cu luci mohorât de os;
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheața ultimă rămasă
pe ferestrele din gând;
pură fie-vă zăpada,
încălzind la subțioară
floarea albă din livada
înflorită-n primăvară.